Mi-am pus mana la gura sa-mi estompez tipatul. Respiratia mi s-a oprit si am inceput sa ametesc. Camera se invartea, dulapul...peretii...holul...Apoi am cazut. Si ultimul lucru pe care l-am simtit a fost o izbitura puternica si rece pe podeaua din living si o durere de cap.
Mi-am repetat a mia oara in minte, cuvintele rasunand ca un ecou in pustietatea mintii mele. In ultimele cateva ore, propozitia asta era singura care ma bantuia intruna, conturandu-se neincetat intr-un decor diferit al creierului, interpretandu-se singura si aratand mii de forme. Ma durea capul. SI nu, nu ma pot intoarce acolo.
Nu imi permiteam sa ma mai intreb de ce. Am analizat totul la rece, cu putine motive, dar puternice, cu fapte reale si dureroase socotite ca superficialitati si idiotenii. Rece. Inghetat. Nu mai puteam fi subiectiva. Nu dupa tot ce s-a intamplat.Asa ca mi-am lasat mintea sa contrazica orice decizie a inimii. Nu ma simteam bine facand asta, dar nu-mi pasa. Nu mai puteam continua asa. Pentru ca nu o sa ma intorc.
M-am izolat intr-o lume lipsita de viata, intr-un colt si m-am gandit. Nimeni nu ma putea gasi si gandul parea ca imi alineaza simturile. Era mai bine asa, ma minteam eu neconvingator. Dar nu aveam de gand sa ma intorc acolo si sa dau piept cu atatea. Sa ma infrunt pe mine si pe vechile mele ganduri. Pentru ca stiam ca voi esua daca ma intorceam. Asa ca ma inselam singura, crezand ca, daca voi sta suficient aici, totul va trece. Pana si eu eram convinsa ca era o minciuna enorma, dar nu aveam alta alternativa.
Era intuneric. Soarele palid nu patrundea prin fereastra inchisa si acoperita. Nu vedeam nimic pe intuneric, totul era sters, schitat, pierdut. Am incercat sa-mi blochez gandurile. Sa le inchid, sa le ascund.
Liniste. Reusisem? Iluzia reusitei ma infiora. Cum de...? Dar am simtit radacinile cugetarilor mele bine infipte in ratiune si umbrele lor pandindu-ma pe la colturi.Nu aveam niciodata sa scap. Si eram o lasa, pentru ca mi se parea imposibil sa ma intorc acolo si sa stau dreapta in fata realitatii. Nu vroiam sa fiu in realitate. Nu imi placea.
Am mai facut un pas, tremurand pe podeaua aramie. Eram atat de nesigura. Ma temeam sa nu ajung in gol, sa nu cad, sa pierd drumul...Nu aveam timp de gandire. Desi traiam doar ca sa ma gandesc.
Un pas. Doar un pas..Nu imi mai simteam pulsul. Gandurile mi-au inghetat. Ma intorceam...din nou la vechea eu, la ganduri, la tot. Si eram groaznic de indecisa daca era hotararea corecta.
Am avansat. Nu mai vedeam intunericul...
Mi-am repetat a mia oara in minte, cuvintele rasunand ca un ecou in pustietatea mintii mele. In ultimele cateva ore, propozitia asta era singura care ma bantuia intruna, conturandu-se neincetat intr-un decor diferit al creierului, interpretandu-se singura si aratand mii de forme. Ma durea capul. SI nu, nu ma pot intoarce acolo.
Nu imi permiteam sa ma mai intreb de ce. Am analizat totul la rece, cu putine motive, dar puternice, cu fapte reale si dureroase socotite ca superficialitati si idiotenii. Rece. Inghetat. Nu mai puteam fi subiectiva. Nu dupa tot ce s-a intamplat.Asa ca mi-am lasat mintea sa contrazica orice decizie a inimii. Nu ma simteam bine facand asta, dar nu-mi pasa. Nu mai puteam continua asa. Pentru ca nu o sa ma intorc.
M-am izolat intr-o lume lipsita de viata, intr-un colt si m-am gandit. Nimeni nu ma putea gasi si gandul parea ca imi alineaza simturile. Era mai bine asa, ma minteam eu neconvingator. Dar nu aveam de gand sa ma intorc acolo si sa dau piept cu atatea. Sa ma infrunt pe mine si pe vechile mele ganduri. Pentru ca stiam ca voi esua daca ma intorceam. Asa ca ma inselam singura, crezand ca, daca voi sta suficient aici, totul va trece. Pana si eu eram convinsa ca era o minciuna enorma, dar nu aveam alta alternativa.
Era intuneric. Soarele palid nu patrundea prin fereastra inchisa si acoperita. Nu vedeam nimic pe intuneric, totul era sters, schitat, pierdut. Am incercat sa-mi blochez gandurile. Sa le inchid, sa le ascund.
Liniste. Reusisem? Iluzia reusitei ma infiora. Cum de...? Dar am simtit radacinile cugetarilor mele bine infipte in ratiune si umbrele lor pandindu-ma pe la colturi.Nu aveam niciodata sa scap. Si eram o lasa, pentru ca mi se parea imposibil sa ma intorc acolo si sa stau dreapta in fata realitatii. Nu vroiam sa fiu in realitate. Nu imi placea.
Am mai facut un pas, tremurand pe podeaua aramie. Eram atat de nesigura. Ma temeam sa nu ajung in gol, sa nu cad, sa pierd drumul...Nu aveam timp de gandire. Desi traiam doar ca sa ma gandesc.
Un pas. Doar un pas..Nu imi mai simteam pulsul. Gandurile mi-au inghetat. Ma intorceam...din nou la vechea eu, la ganduri, la tot. Si eram groaznic de indecisa daca era hotararea corecta.
Am avansat. Nu mai vedeam intunericul...
"Nu mai plange. Shht! Gata. S-a terminat. Totul s-a terminat. Nu va mai fi nimic pentru care sa plangi. Va disparea totul. Va trece. Va fi bine. Gata! Nu mai plange."
Ea nu plangea cu mine. Plangea pentru mine. N-am inteles de ce ma consola, ce motiv avea sa stea langa mine si sa-mi mangaie ranile, ranindu-se singura cu dezolarea mea, n-am inteles ce o retinea alaturi de mine...dar nu am protestat.Am lasat-o sa imi planga de mila.Am lasat-o sa creada ca de acum totu va trece cand de fapt incepea..
Am stat asa, cu lacrimi in ochii goi si infrigurata, uitandu-ma departe in orizont, incercand sa conturez putina speranta cu ochii, dar esuand lamentabil. Nici nu mai stiam la ce ma uit..
Nu ma durea. Nu simteam niciun fel de suferinta, nu aveam nicio rana nevindecata ce pulsa dureros inauntrul meu; nu aveam regrete, nu imi era teama. Eram goala de sentimente. Si tocmai de aceea eram asa. Tanjeam inauntrul meu dupa o simtire, cat de mica, dar era zadarnic. Nicio licarire de speranta nu reusi sa patrunda in adancul pustietatii sufletului meu. Era starea continua de purgatoriu, de resemnare, de goliciune ce ma manca pe dinauntru si ma inebunea. Si plangeam fara sens, fara sa stiu motivul, fara sa am vreo explicatie; doar lasam lacrimile fierbinti sa cada si sa umezeasca pamantul. Era inutil. Nu rezolvam nimic. Nu faceam nimic ca sa schimb nimicul in care traiam. Nu. Doar priveam inlacrimata cum asfintitul se asterne mut peste intreaga zidire.
"Va trece. Nu acum, nu aici. Dar asa va fi. Vei vedea", spunea ea. Mi-am ridicat ochii acum uscati si goi si am privit-o
"Da...va trece. Candva. Si cand va trece...nu voi mai fi aici sa vad cum muriti incet. Nu voi mai fi aici sa plang fara rost, sa tanjesc dupa sentimente, sa ma hranesc din lacrimi si iluzii vagi. Si vei vedea. Si pentru mine va trece.Acum voi fi aici sa vad cum lumea mea devine cel mai ingrozitor iad.”
Pentru ca intodeauna am fost trista in rai,macar in iad sa fiu fericita..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu