Flori de mac.

Am revenit prea repede cu picioarele pe pământul îngheţat. Era atât de frig...

ce îi mai rămânea de făcut? Să lupte!... Cu ea însăşi, pentru ea, bazându-se pe forţele proprii. Nimeni nu ar fi putut să o ajute, nu dorea ca oamenii să o compătimească. Nu poţi compătimi pe cineva dacă nu ştii ce simte cu adevărat. Nu poţi ştii ce simte cu adevărat dacă nu eşti ea. Numai ea se putea compatimi pe sine şi era ultimul lucru pe care şi-l dorea. Să-şi plângă de milă? A plâns destul... Ochii ei refuzau să-şi mai arate preţioasele perle transparente, nu mai aveau nimic de arătat, de fapt, toate resursele lor erau epuizate. Şi dacă ar fi avut, ce? Ar fi putut să şi cumpere fericirea cu lacrimi?

Ochii îi erau pierduţi. Privea undeva mai departe decât... părea a străpunge tot şi a nu vedea decât o mare întunecată de nimic.

Trăgea atât de dramatic din ţigară... parcă ar fi vrut să-şi fumeze toată viaţa în următoarele fracţiuni de secundă.

Poate ar fi fost mai simplu dacă aş fi vrut să văd ce era atât de evident.Poate că nu am învăţat nimic din tot ce a fost.Poate că aş lua totul de la început dacă aş avea din nou ocazia. Poate o să regret asta cândva. Poate timpul o să mă facă să te privesc cu mai multă raceală…