“Iubirea de oameni este boală tonică şi în acelaşi timp ciudată, fiindcă nu-i sprijinită de niciun element din realitate.”
De câte ori mă gândesc la om, mila îmi îneacă gândurile. Şi astfel nu‑i pot da de urmă în nici un chip. Cu cât oamenii te interesează mai puţin, cu atât devii mai timid în faţa lor, iar când ajungi să‑i dispreţuieşti, începi să te bâlbâi. Natura nu‑ţi iartă nici un pas peste inconştienţa ei şi‑ţi urmăreşte toate cărările orgoliului, împânzindu‑le de regrete.
Ea nu avea nume dar avea o lume intreaga.
Şi trăia printre cărţi groase, scrise de oameni mari, cu coperţi serioase învelite în piele. Era fericită pentru că cei din afară nu o puteau atinge cu degetele lor murdare şi urâte, lovindu-se de zidul de indiferenţă atent clădit pe parcursul anilor presăraţi cu dezamăgiri din partea celor care nu ar fi trebuit să o rănească vreodată.Şi ea îi ura pe toţi pentru falsitatea şi superficialitatea lor, iar ei o urau pe ea pentru aroganţa ei. Dar pe ea nu o interesa daca unul dintre miliardele de fire de praf o simpatiza sau dispreţuia.
Ea n-avea nume, dar avea o întreagă lume. O lume pe care nimeni nu i-ar putea lua-o vreodată. Doar singurătatea era blestemul ei. Aflase însă în timp că singurătatea nu te-nvaţă că eşti singur, ci singurul.
Azi nu e o zi bună pentru mine. Poate mâine. Poate mâine o să am chef să mă uit în jur. Azi am chef să fac ce am făcut și ieri, și alaltăieri, și în fiecare zi. Azi am chef să mă uit doar în mine. Adică în trecut. În ce a mai rămas de atunci.
“Să te consideri spectator indulgent şi amuzat al lumii acesteia plină de infamie şi de prostie e să faci parte din ea, şi să beneficiezi de infamiile ei, având aerul că-i eşti deasupra.”
cuvinte perfecte...
RăspundețiȘtergere