Nu trăiesc noaptea.

În astfel de clipe, îngenunchez de deznădejde. Inundată de spaima, rătăcita de lume undeva, departe, prea departe de un suflet, un alt suflet, oricare, aștept răpusă. Să treacă, precum unui epileptic, crizele.
și ai venit, ai trântit uși, ferestre, ai răscolit tot în mine,mi-ai anulat tot ce credeam că știu:
cine sunt, de ce sunt.
dar eu știu. știu că azi și mâine mușc din sufletul tău.știu că azi stai zâmbind cald în mijlocul sufletului,ţinându-mi iubirea pe palme și buze.

Si un cd oarecare cu scrieri vechi:
 apoi te sun:
tu mă ignori,iar mie îmi vine să alerg
sa te iubesc
-haotic
policrom
tăios
magnetic
dezordonat
tremurând, ca arătătorul pe trăgaci pentru prima oară-
mai mult decât PizzaHut
caută-mă tu!


Scriam ciudat. Foooarte ciudat de parca capul imi era gol, aberam si ma intelegeam doar eu si eram multumita.Nu vroiam sa fiu inteleasa..doar iubita…Acum vreau sa fiu inteleasa desi sunt iubita.
Rece.. …e afară.
Rece sunt și eu.
Am simțit-o pe propria-mi piele, în timp ce puneam pe mine în miezul nopții zeci de pături menite să mă încălzească.
În timp ce am băut ceai după ceai… mentă, iasomie, lamaie… până când am umplut podeaua de căni murdare și aerul de arome. Degeaba.

Și cerul se-apropie și cade pe mine…
E bine.

Lucidă am fost mereu, chiar dacă nu am arătat-o.
Râd strident de frică și simt cum ochii îmi pocnesc precum bulele din apa minerală.
Ciudat e că încă nu știu de ce îmi e frică.
De noi? De mine? De singurătate? De noapte?

În fiecare noapte mor încet.