Îmi plouă primavara-n ochi şi-n suflet îmi râde toamna.

 Aroganța unui suflet autist s-a descătușat într-un moment de neatenție și acum a atins cote alarmante și umblă singură și desculță pe străzile Bucureștiului.
poate doar o cămașă de forță ar mai putea să o țină în frâu.
dar de ce i-aș face asta?
de ce m-aș complace în mediocritate?
de ce aș închide-o într-o cameră cu pereți albi, căptușiți? 
nebunia nu se vindecă.

Râd de nimicuri false primesc și simt respirații libere de obsesie.
sunt o maniacă depresivă.
și consider că sunt centrul Universului!!!!!
Sunt prinsă în propria mea existenţă. Nu-mi oferă ce vreau. Nu vreau ce-mi oferă.

 
Venerice tăceri de-adio.Daca ţi se face dor, caută-mă în amintiri.
M-am rătăcit şi trebuie să găsesc drumul înapoi la realitate.
Am nevoie să răsar din nou.
Aproape în fiecare dimineaţă mă trezesc conştientă de carnalitatea propriului corp. Mă dezgustă perisabilul şi nu de multe ori fantezia m-a condus spre o descompunere degradantă, însa spre un suflet liber. Am putea oare renunţa la clişee şi am putea intra într-un abis incolor, unde nepăsarea este acea celebră binecuvântare? Am putea să spunem NU vieţii, doar pentru a o face să flirteze cu noi şi să o asteptam să se întoarcă la noi plângând şi dorind să ne ridice din balta de negru în care zacem?

M-am pierdut pe drum aşteptand ca soarele sa-mi schiţeze un zâmbet.