Dacă el privea înapoi, ea învăţa să înnoate

-->

-Mai avem mult?
Şi-a păstrat mâna stângă pe volan. Cealaltă şi-a aşezat-o pe piciorul meu. M-a apăsat uşor, cât să mă facă să tresar. Cu toate astea mi-am menţinut privirea în faţă. Nu cred că reuşeam să văd ceva nici in afara parbrizului, nici până în el.
Am simţit că şi-a aţintit ochii asupra mea. A funcţionat ca un magnet privirea lui. M-am întors şi parcă îl vedeam pentru prima oară. Pielea lui albă, ca de marmură- nu mi-a venit niciodată să cred că poate fi atât de fierbinte cum de atâtea ori am descoperit-o, părul lui, negru ca abisul uitării- şi totuşi strălucea în bătaia soarelui, nasul sculptat aproape perfect- cât de tandre erau mângâierile lui, ochii, străpungători ca un fior demonic- mereu am cedat, m-am lăsat acaparată de blândeţea din ei...
A surâs. Era amuzat de comportamentul meu infantil. Cel puţin aşa considera el, cel puţin aşa cunoşteam eu surâsul pe care l-a avut atunci.
-Puţină răbdare, într-o oră, cel mult, o să vezi marea.
Aveam totală încredere în el. I-am prins mâna între palma mea şi materialul jeanşilor de care de abia aşteptam să scap în favoarea atingerii calde a valurilor. Am închis ochii...
M-a trezit cu un sărut cast pe frunte. Mi-a pus rucsacul în spate. Mi-a şoptit că am ajuns, că trebuie doar să coborâm şi să luăm primul tramvai spre plajă.
Mă simţeam uşurată, dar parcă dispăruse nerăbdarea, eram calmă.
Când am simţit nisipul sub picioare se înserase deja. Era beznă, nu reuşeam să disting nimic în jur. Imaginea lui era difuză. Mă ţinea de mână şi totuşi aveam senzaţia că nu mă atinge deloc, că păstrează şi măreşte distanţa între noi.
Am îngheţat când vântul s-a strecurat pe sub mătasea uşoară a rochiţei pe care o purtam. Mi se părea ciudat că nu aud deloc valurile izbindu-se la mal, murind pentru a lăsa pe altele să-şi găsească sfârşitul...
Înaintam şi parcă plaja nu se mai sfârşea. Începea să mă îngrozească ideea că marea ar fi putut să dispară, să se evapore, să nu mai existe acolo pentru a mă trage la fund, pentru a masca lacrimile ce începuseră să mi se prelingă pe obraji.
Am căzut în genunchi. Mi-am cuprins faţa între palme. Plângeam în hohote. El nu mai era acolo să mă ţină în braţe, să alunge durerea, să mă liniştească, să-mi redea încrederea în mine , în el, în ceea ce trăiam.
M-am ridicat cu greu. Lumina soarelui care răsărea mă orbea. Devenea tot mai insuportabilă. De aş fi putut să mai păstrez întunericul măcar pentru o clipă...
Mi-am coborât privirea spre pământ. Mi-am văzut genunchii răniţi, mâinile pline de sânge, rochia albă- pătată. Am realizat că rănile erau de la stâncile dure pe care stăteam. Ameninţau să îmi distrugă şi tălpile. Pentru că în faţa mea nu am reuşit să disting ceva, m-am întors.
Am auzit atunci sunetul valurilor. Am avut intenţia să alerg, să îmi cufund fiinţa în mare. Era dar prea târziu. Căzusem deja, de undeva de nu ştiu unde. Aşteptam impactul. Mi-l doream cu orice preţ, cu atât mai mult cu cât suprafaţa de oglindă a mării se apropia.
În mod cu totul straniu, m-am oprit înainte să o ating, cu faţa aproape de ea. Îl vedeam pe el de partea cealaltă. Pielea lui sigur îşi pierduse căldura. Părul absorbea lumina în totalitate. Ochii scânteiau de goliciune. S-a întors şi a plecat. Nici urmă de ezitare în paşii săi. Niciun regret în faţa îndepărtării.
Am lovit sticla ce ne despărţea. S-a spart la prima atingere.
Mi-am simţit plămânii invadaţi de apa mării care parcă dorea să încapă toată în ei.
Apoi a încetat orice senzaţie...