Am realizat ca tot ce alcatuia fiinta mea de odinioara, trecuse printr-o transformare exagerat de agresiva. Nici celule nu mai erau aceleasi, nici tesutul pielii mele,oasele,greutatea lor.Sa nu mai vorbesc de sange, care-si pierduse intru totul culoarea sa pura. Ma simteam straina.Straina de mine,iar acest sentiment se transforma usor in fobie.O fobie ce ma ataca neincentat.Anticorpii organismului meu si mai ales cei ai sufletului , nu au reusit sa faca fata microbului ce-mi manca creierul si tot ce tinea de logica aceea corecta, pe care odata o aveam.
Striga-ma,te rog.Nu-mi mai recunosc numele.Nu-mi mai recunosc sufletul.Nu stiu ce culoare a prins sangele meu,dar il simt mai rece cu fiecare zi care trece.
Mi-am dat demisia din slujba mea.Chiar daca parea perfect,singura ucisa de mii si mii de ori,eram eu.Ceea ce incercam sa fac,era simplu.Voiam doar gramul acela de fericire,care sa ma alimenteze cu incredere.
Totusi am renuntat,dar nu stiu cum am sa supravietuiesc.Nu stiu cum am sa pasesc in lumea asta,fara sa simt nevoia de a ma hrani cu caldura unui suflet.Sunt ca un vampir,vezi? Ca cea mai groaznica creatura ce ucide pentru a trai.
Foloseam totul ca pe un scut, si astfel am reusit sa supravietuiesc atata timp.Acum as vrea sa incep un nou joc.Sa dau scutul la o parte.
Stiu ca privirea mea pare paralizata,atat de fixa de parca as arunca cu sageti otravite in ceasul de pe masa.Ma gandesc,oare de ce am impresia ca detin puterea asupra timpului?Ca doar prin miscarea acelor de ceasornic il pot face sa mai stea putin,il pot impinge inapoi?
Azi timpul trece mai repede.Alearga,chiar.Timpul ma fugareste si-mi fura abilitatea de a observa ce se intampla in jurul meu.Sunt atat de suparata,incat as putea incepe o adevarata revolta impotriva lui.
Va rog! Nu lasati toamna sa-si verse puterea peste sufletul meu.Ma face sa ma simt atat de stearsa uneori,atat de moarta si putrezita de secole.Imi da sentimentul ca traiesc in propriul meu iad.
Repet!Nu lasati toamna sa-mi decoloreze sufletul .Opriti timpul pentru o clipa de iubire!
Mi-ai ramas lipit de retina si ma superi la fiecare inchidere de pleoape.Uneori, imi pare bine.Astfel ai sansa de a vedea lumea prin ochii mei.Dar tu nu esti numai acolo.Ar fi bizar.Esti peste tot.Nici nu-ti imaginezi cat de comic devii,atunci cand imi sufli fericire in vene.Ma gadila groaznic,iar respiratiile mi se transforma in hohote de ras si inunda lumea cu fericirea mea.
Alteori insa,din tot egoismul si rautatea mea,mi-as injunghia viata in spate,doar ca sa imi culeg apoi zilele de pe asfaltul incins de soarele ucigator si sa ti le daruiesc tie.
Sau poate totul este nimic…
Nimic?!Cat de mult iti racea sangele acest nimic.Cum iti curgeau involuntar lacrimile si privirea ti se incetosa. " Cum nimic?Cum?Cum nimic?" Cred ca m-a auzit o lume intreaga punandu-mi aceste intrebari,cuprinsa de spaima.
Ne e frica de tot ceea ce nu stim si nu putem afla,de necunoscut si de un ramas bun.Ne-am putea numi foarte usor niste lasi,niste fiinte fara acea sclipire de vitejie…
M-am hotarat sa fiu mai intai autorul vietii mele si abea apoi autorul unei carti pentru toata lumea.
Ce sete ucigatoare te stapaneste acum!Imi bei sufletul cu ajutorul unui pai,cate un pic in fiecare zi.Te bucuri de gustul lui,il analizezi,il savurezi.Peretii paiului ma stiu deja.Ma striga dupa un nume pe care n-am reusit niciodata sa-l inteleg,cu toate ca vocile imi zgarie mereu urechile.Ma simt ca intr-un tunel la capatul caruia se afla sfarsitul.Dar sfarsitul acela imi place.Ma inghite,ma topeste,dar imi place!
Stii ca, dupa ce imi inghiti sufletul,el incearca sa gaseasca drumul catre sufletul tau.Dar acolo, surpriza! Codul de bare nu functioneaza iar accesul este interzis.
Nu stiu cum,dar am devenit ca plastelina.Sunt totusi, un pic mai speciala.O plastelina ce functioneaza doar in mainile tale.De fapt,e destul de riscant.Esti mai periculos decat orice criminal,pentru ca nimeni,niciodata, nu ma va putea ucide in felul in care o faci tu.
Cateodata imi lipseste ceva si mi se face foame.Dar e o foame care-mi mananca farama aia de suflet care mi-a mai ramas,nu stomacul…
Intr-o scurta revizuire a trailor mele,imi dau seama ca sunt dependenta!Sunt dependenta de multe lucruri…
Dependenta de ceea ce ma ucide.Am nevoie de un spital,o camera speciala,in care sa-mi tratez dependenta.
Pana atunci,insa, sunt aici ca incepe scoala.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu