Pa.

Si plec.
Voi puteti ramane aici.
Eu sunt asteptata.
Pa.

Intens.2 lacrimi.Doi criminali.

-->

Zilele cu ea...
Acestea au fost zilele nebuniei.Cand totul abunda.Pasarile umpleau cerul...Viitorul parea stralucitor.Prezentul era foarte bun.Nu incercam sa'mi distrug viata incercam sa o imbunatatesc...

Acesta este secretul cel mai profund pe care nimeni nu-l cunoaste.E raza razelor,samanta semintelor,cerul cerurilor si un copac numit viata ce creste mai inalt decat sufletul,poate atinge sau intrece mintea si asta este ceea ce pastreaza stelele asa cum sunt.

Aveam multe in favoarea mea.Am descoperit lipiciul secret care tinea totul unit,toata fericirea mea intr-o lingura,intr-un loc perfect..unde zgomotul nu intra..Lumea mea era atat de completa..

Dar a fost bine..cand lucrurile se complicau era intodeauna EA…poarta mea in piatra..Casa mea de turta dulce..lucrul ce ma intelegea si ma ducea pe taramul fericirii.

Stiam ce am de facut..Ai nevoie de un plan pentru a te opri..

Va fi greu..este ca un pod..o data trecut totul va fi bine..

Nu va fi frumos?Trebuie sa o fac..De data asta trebuie.

Tot ce am facut a fost cu cele mai bune intentii dar apoi am ramas uimita de trecerea timpului.

Lumea este foarte ciudata pentru oamenii ca mine si inca tin de conceptual schimbarii.

Si apoi vin intrebarile “ Ce s-a intamplat cu fata aia?!”

Ce s-a intamplat?! Nu poti vedea? Nu intelegi?!

Strang din pumni de vreo 6 luni.Uita-te la pumnii mei!Nu intelegi?Trebuie.

Sunt speriata.Crezi ca s-a terminat?! Nu se va termina niciodata.Nu va merge.

Apoi dupa "ea" a aparut si un el pentru a o ucide ambii .Au devenit complici si au ucis.Lucrurile au fost grele.Ceara se topea in copaci,incerca sa invinga orice obstacol facand orice pentru el.Mii de pasari,cele mai mici pasari ii adorau parul.Totul era frumos.Era atractiv si un criminal pe cinste.Traiam in lumina soarelui si baruri de ciocolata,era dupamiaza unei lumi extravagande.El iadul iar eu am disparut.Ultimele zile de lumina ale soarelui au fost un soc..El nu simtea tristetea ei..Vedea doar zambetul ala sters..nu privea in ochii ei..Sau poate privea dar vedea doar bucuria de a fi langa el indiferent de situatie.
Se bucura de momentele alea scurte si ar fi vrut sa opreasca timpul..

A venit in viata mea repede si mi-a placut,s-a tavalit in nororiul bucuriei noastre.Am fost gata sa renunt.Apoi lucrurile au inceput sa se lege si apoi pamantul s-a cutremurat.

Asta este afacerea.Asta urmarim…Nu voi mai dormi.Sa nu te mai visez niciodata.Oriunde m-as uita vad acelasi lucru.

Mi-a fost asa de frica..Imi pare rau nu credeam ca intelegi ceea ce se intampla..

Totul devine maro…

Nu-mi pasa cat de gresite au fost motivele..

Si asa a fost..doar praf in vant..si eu..eu doar ma pierd in fiecare zi..

Lumea era plina de ganduri noi dar nu puteam gandi, nu puteam respira .. o asteptam sa se intoarca.. pentru ca insemna totul..insemna totul pentru mine..

Si fara ea nu e nimeni care sa spuna “Este in regula.Totul este in regula.Sunt aici.”

Nu este cale de intoarcere..este bine de stiut cat de fragila este..

Cea mai frumoasa floare-i de mai multe feluri.

De la o vreme am observat ca ma joc iar cu viata.Doar ca acum am invatat regulile jocului,dar bineinteles ca nu le voi respecta.Nu voi mai fi doar o marioneta a vietii de data aceasta.In momentul asta presupun ca iar ma mint constient,ca de obicei.Nu ma deranjeaza.In fond aproape totul se cladeste pe mormane de iluzii care in final vor fi arse de chibritul dezamagirii.Speranta.Ce cuvant maret!Mereu prezenta in noi,la inceput ne amageste,starneste rezervorul iluziilor,apoi se descotoroseste de noi,lasand in urma scrum.

Scrum si praful florilor de mac.

E vremea sa nu mai las sufletul sa hoinareasca pe drumuri care nu stiu unde duc si cat de lungi sunt. Si asta inseamna sa las visarea deoparte. E frumos sa zbori! Dar e bine sa ai unde-ti odihni aripile obosite.

Toti avem secrete. Le purtam in suflete uneori ani de zile. Ne macina teribil. Nu gasim persoana potrivita pentru a le expulza la suprafata. Persoana de incredere, persoana careia sa-i pese de noi. Si atunci cui sa incredintam o bucatica din sufletul nostru spart? Pentru ca daca nu alegem bine, atunci se intoarce impotriva noastra si ne darama .

Pentru ca voi nu veti intelege niciodata..pentru ca toata lumea e tipica si nu intelege ca in lupta asta daca nu ai intelegere ci doar amenintari ca ramai singura vei pierde lupta..Frica ca va pleca toata lumea te inchide in tine.Devii sclava florilor de mac.Ele nu tipa la tine si nici nu te lasa balta cand ai mai mare nevoie de ele..Ele sunt acolo mereu..

Si stiu sigur ca ele sunt singurele care nu mint cand spun “mi-ai lipsit”.

Pentru ca pur si simplu fericirea consta doar in ele.

 Voi nu veti sti nicioadata sa apreciati adevarata frumusete a florilor de mac.Veti sti doar sa tipati la mine,sa ma judecati pentru ce fac,si apoi in cea mai profunda liniste sa ma abandonati..pentru ca voi nu ati gustat frumusetea unei flori de mac.

Dar nu-i nimic.Persoanele cu adevarat importante vor ramane aici indiferent de situatie.Indiferent daca le voi numara doar pe 4 degete voi sti ca sunt acolo fara sa ma ameninte cu plecarea lor.Si chiar daca nici atatea nu vor fi numai conteaza...

De data asta numai imi e frica sa fiu abandonata..

pentru ca voi ma veti lasa in lanul de maci din care ati incercat candva sa ma scoateti.

 

Flori de mac.

Am revenit prea repede cu picioarele pe pământul îngheţat. Era atât de frig...

ce îi mai rămânea de făcut? Să lupte!... Cu ea însăşi, pentru ea, bazându-se pe forţele proprii. Nimeni nu ar fi putut să o ajute, nu dorea ca oamenii să o compătimească. Nu poţi compătimi pe cineva dacă nu ştii ce simte cu adevărat. Nu poţi ştii ce simte cu adevărat dacă nu eşti ea. Numai ea se putea compatimi pe sine şi era ultimul lucru pe care şi-l dorea. Să-şi plângă de milă? A plâns destul... Ochii ei refuzau să-şi mai arate preţioasele perle transparente, nu mai aveau nimic de arătat, de fapt, toate resursele lor erau epuizate. Şi dacă ar fi avut, ce? Ar fi putut să şi cumpere fericirea cu lacrimi?

Ochii îi erau pierduţi. Privea undeva mai departe decât... părea a străpunge tot şi a nu vedea decât o mare întunecată de nimic.

Trăgea atât de dramatic din ţigară... parcă ar fi vrut să-şi fumeze toată viaţa în următoarele fracţiuni de secundă.

Poate ar fi fost mai simplu dacă aş fi vrut să văd ce era atât de evident.Poate că nu am învăţat nimic din tot ce a fost.Poate că aş lua totul de la început dacă aş avea din nou ocazia. Poate o să regret asta cândva. Poate timpul o să mă facă să te privesc cu mai multă raceală… 

Bine ai revenit in realitate Andreea.

M-am nascut cu aripi.Chiar daca nimeni nu m-a invatat sa zbor,nu am acceptat niciodata sa ma tarasc pe pamant.

Am incercat sa-mi creez propriul zbor.Sa-mi fac drumul meu.Chiar daca m-am ranit,m-am ridicat si am luat-o de la capat.

Am avut momente in care uitam sa zbor.In care imi lasam aripile sa se piarda.In care m-am pierdut si eu.

M-am pierdut intr-o lume fara sfarsit.Intr-o lume fara aripi.O lume in ai carei ochi puteai vedea speranta murind.Puteai vedea o fericire demult uitata.

O lume care nu astepta nimic.Care stia ca dupa maine,va fi sigur o alta zi.Dar nu le spunea nimeni ca nu era asa.Nu le spunea nimeni ca sentimentele nu trebuie inghetate.Ca daca ochii ti s-au inchis si a fost turnat pamant peste tine,nu inseamna ca ai murit.

Cand credeam ca totul e pierdut,mi-am adus aminte ca eu stiam sa zbor.Ca eu aveam aripi.Ca eram libera!

De ce trebuia sa traiesc acolo cand stiam un loc mai bun?

Asa ca am evadat.Am trecut de gratiile inchisorii.In lumea aia,sufletul mi-era prizonier.

Era silit sa accepte ca rasaritul nu are nicio putere.Ca el nu are o stea a lui.

Era silit sa bea aceiasi otrava in fiecare zi.

Dar acum..numai am de ce sa plec din lumea mea.

                                                                                 Aplauze caci m-am intors.

                                                                        Aplauze caci mie scarba 

  Cum de eram asa oarba!?

Ieri mi-am pus ochelari!

                                                                                                 

Maine poate iese soarele.Maine poate se intoarce ziua de mai.

M-am gandit de mai multe ori la viitor,daca faptul ca imi schimb prezentul intr-o ultima secunda modifica ceva,cumva si cat anume.    

 Si totusi... sunt om. Instinctul imi spune sa actionez, iar eu ma supun. Nu-mi mai e teama de schimbare... M-am hotarat. . Imi pasa de prezent, pe care incerc sa-l prelungesc cat mai mult posibil

Am invatat sa nu mai privesc in trecut... sa-l accept ca pe niste amintiri asternute pe hartie, ca pe niste imagini pastrate de memorie.

Azi... pun punct la tot, incep un alt roman.

Azi... am sa uit, nu ma mai leaga amintiri, or sa se stearga cu guma toate.

Azi... regretele nu mai au nici efect, nici rost. Azi... totul ia sfarsit.

Azi... sentimentele devin doar cuvinte.

Azi... n-o sa-mi mai fie dor de nimic, nici de idei, nici de persoanele cu care m-am obisnuit, nici de trecut, nici de mine.

6 bani pentru tristetea mea.

-->

-->

Uneori simti nevoia unei persoane.Ai nevoie de cineva caruia sa ii poti spune ''te iubesc'' la unu noaptea.Sa simti cum te pierzi in bratele lui,sa plutesti alaturi de el departe pe nori,sa te prostesti cu el pe strada fara ca sa iti spuna''vezi ca se uita oamenii ciudat la noi''.Sa fie o persoana ciudata,complicata dar in acelasi timp simpla.Simti nevoia unei persoane alaturi de care sa iti cumperi o cafea la un leu si sa va plimbati prin frig cu ea in mana,ai nevoie de aceea persoana mai mult decat orice pe lume.Ai nevoie de cineva care sa iti poarte o iubire ciudata.Pentru ca tu esti ciudata.Poate de asta nu vine. Ca ciudatenia ta este unica.
Si iti este dor sa radeti prin parc,sa priviti frunzele copacilor care se desprind incet.Iti este dor sa te certi cu el din motive total absurde.Iar in final sa te ia in brate.Pentru ca tu stii ca te iubeste asa ciudata cum esti.Poate ceri prea mult.Tu vrei doar pe cineva care sa fie simplu,sa nu ceara mai mult decat poate da,sa fumeze cu tine atunci cand te doare pentru ca lumea e stupida.Care sa iti poarte o iubire sincera,care sa asculte cu tine aceeasi piesa sapte zile la rand.Sa iti daruiasca o papadie pentru ca a uitat sa iti aduca un trandafir.Care sa danseze cu tine pe strada,sa vorbeasca mult,sa abereze pe acelasi subiect ore la rand,sa stea in ploaie cu tine,doar pentru ca ploaia e...asa frumoasa..Buzele lui sa aiba asa,un gust placut,sa simti ca te ocroteste.Sa te lase sa ii intri in vene,sa nu te lase sa cazi pe pamant,sa te tina mereu in aer precum pe un zmeu.Sa iti spuna ca esti frumoasa,chiar daca tu arati ca o boschetara.Sa il injuri si el sa rada si sa te injure si el pe tine,iar intr-un final sa radeti de cat de aiuriti sunteti.Dar daca l-ai gasi?.Tu poti fi sigura ca aroma cafelei va persista in aer?Intr-un final se va duce aroma... Iar aceea promisiune ca te va iubi mereu,ca nu veti lasa pe nimeni sa se bage intre voi,va fi intr-un final o promisiune stupida.

Pentru ca,cuvantul ''stupid '' este cel mai potrivit.

Si pentru ca stiu sa visez si frumos.

Un ban pentru visu meu..2 bani pentru speranta..3 bani pentru neimplinirea viselor...

Rau

Am alergat prea mult pe un drum fara sfarsit.Am obosit degeaba,fara sa ajung la un lucru anume.

Voiam sa gasesc un loc familiar.Voiam sa revin acolo unde toate au inceput.Sa iau nisipul in palme,sa-l miros.Sa stiu ca de acolo am plecat.Voiam sa ma gasesc pe mine.

Pierdusem ceva!Asta era sigur!Ceva nu mai era al meu.Ceva nu mai era ca inainte.

Dar nu eu eram cea pierduta.Nu pe mine trebuia sa ma caut.

Atunci cand vantul a rascolit agitat praful si muzica s-a oprit,mi-am auzit numele.

Eram inca acolo.Defapt nu ma miscasem niciodata.

Eram acolo unde trebuia sa fiu.

Eram in locul unde a inceput sfarsitul.In locul in care vezi pasi demult facuti.Dar numai eu stiu care sunt pasii tai.Pasii pe care i-ai facut singur,departandu-te de mine.

Pasi ce nu se vor uita niciodata.Pasi ce si acum striga "adio,ramai cu bine".

Dar locul ala a devenit mult prea negru si lipsit de lumina.Mi-e imposibil sa supravietuiesc acolo, pentru nimic.

Asa ca voi pastra totul intr-o amintire.Totul aici,promit!

Cate gunoaie s-au adunat..

Cate ganduri ravasite..

Sunt pierduta.

Numai eu vad intunericul in care stau.Si nu gasesc lumina…de-as putea vedea lumina..

Mi-e atat de greu sa inteleg.

Mi-e atat de greu sa le adun pe toate si sa trag un egal in dreptul lor.

Nu ma vad nici pe mine.E ca si cum mi-as fi pierdut sufletul in infinit.

Stiu ca visez.E un vis ce nu se mai termina.Te rog!Te rog trezeste-ma!

Atinge-mi sufletul si spune-i sa se opreasca.Calmeaza-mi gandurile.Fa curat in mintea mea,caci eu n-am reusit.

Nu vreau sa cad.Vreau doar sa vad din nou.Vreau lumina!Claritate!

Vreau o mana.O mana intinsa,care sa ma scoata din intuneric.

Niciodata nu deschid ochii atunci cand trebuie.Niciodata nu vad CE TREBUIE.

Am cazut din nou..si de data asta numai apare nimeni sa ma scoata la lumina..

 FELICITARI ANDREEA.ESTI O DEPENDENTA SINGURA.,ASA CUM VEI SI MURI..aplauze.                    

o luna.

Inghetase inima in ea.Fiecare deget,fiecare unghie,fiecare parte era gheata.

Ii era frica.Frica de tot ce-a fost si de tot ce va fi.Frica de ea si de toti.
Cauta cu privirea orice i-ar fi putut folosi.Orice pentru a incalzi sufletul din ea.

Sangele ii ingheta prin vene si simtea ca nu mai are aer sa respire.

Intr-un razboi fara sfarsit,isi plangea nenorocul.

Statea pe propriul mormant asteptand sfarsitul.Astepta momentul in care nu va mai simti nimic.Momentul in care frigul dispare si totul se intuneca.

Astepta un motiv pentru toata frica ce nu-i dadea pace.

Cerea ca praful ce va ramane din trupul ei,sa fie lasat sa se amestece cu aerul din locul in care a fost candva iubita.

Pentru prima data,astepta sfarsitul mai mult ca orice.Pentru prima data voia sa fie trasa o linie de final.Nici macar nu spera la un nou inceput dupa sfarsitul ce va urma.

Nu mai spera la nimic.Voia doar sa se termine.

Sa dispara cu tot cu secretul ei.

Sa ramana pierduta in eternitate..

Nu m-am putut abtine sa nu scriu dupa ce mi-am terminat tema la romana.

-->

Ma plimb pe coridoarele mintii mele,printre amintiri inecate-n praf.Ma-nvart si ma prefac intr-un fum gros si gri,cu un parfum ce intra in minte. Prin nebunia mea,iti trimit scrisoare.O foaie galbena,veche,cu randuri scrise cu cerneala rosie,ce vorbesc despre viata mea.Sunt randuri sterse si aproape indescifrabile,intr-un limbaj cunoscut doar de tine.
Am ars scrisoarea de cateva ori pana acum,fara sa cunosc motivul pentru care faceam asta.Priveam cum se desface in bucati mici si se sfarama,iar flacarile se stingeau singure,parca si ele ranite cu indiferenta.
Nu voiam sa indrept scrisoarea catre cer si sa o las sa pluteasca usor,lasandu-se purtata de vant,pana ce ajungea la tine.Vantul mi-a fost intotdeauna complice,stiai?
Dar nu si de data asta.Acum voiam sa vin eu la tine si sa ti-o inmanez.Voiam sa te privesc in ochi si sa citesc toate minciunile ce-si facusera cuib in mintea ta .Sa te privesc in ochi si sa-ti studiez in amanunt sufletul.E oare el acolo?
N-as fi vrut sa-mi muncesc mintea cu tot felul de scrisori cu randuri sterse si rescrise,ca sa-ti spun ce aveam de spus.Voiam sa nu citesti de pe foaie vorbele mele,ci voiam sa le auzi rostite de vocea mea.Sa auzi fiecare sunet cum urca si coboara,in functie de gravitate. Voiam sa vad cum tresari si incerci incurcat sa-mi spui ceva .Dar eu ma simteam din ce in ce mai usurata c-am reusit sa scap de toate gandurile ce-mi macinau mintea si ma tarau spre nebunie,legandu-ma in lanturi.

Vocea mea insotita de ecoul care devine singurul meu raspuns. Ma pierd din nou in acelas vis negru,ce-mi devine cosmar fara iesire. Mana mea nu poate atinge nimic inafara peretelui ce devine din ce in ce mai stramt,lasandu-ma fara aer. Ma sufoc in labirindul cladit de un blestem atat de vechi si incerc sa-mi eliberez sufletul din stransoarea ce-l ucide lent si foarte crud.
Scaparea ramanand imposibila,incetinirea sfarsitului sau poate stoparea durerii,ar fi singurele solutii de a-mi alunga nelinistea si amestecul de sentimente ce nu-l mai pot controla,el reusind astfel sa puna stapanire pe mine,pe sufletul meu oricum slabit.
Oare al meu e sangele ce coloreaza podeaua murdara?Ale mele-s lacrimile ce-mi curata obrazul? Oare acesta e sfarsitul meu?Sau al cosmarului ce-l traiesc din nou si din nou? Oare am invins imposibilul?M-am luptat cu destinul pe care nu l-am vrut nici o clipa si..am castigat?Eu?Eu am castigat oare?Nu..AM PIERDUT.

Eu n-am sfarsit.Eu,nu ma sfaram,nu ma scurg,nu putrezesc.

Eu nu mor,eu nu traiesc.

Sunt mai mult de atat.Mai mult decat o existenta banala.Sunt nimic.

Iar tu?

Cine esti tu?Doar o parte neinsemnata din intreg.O mica piesa intr-un puzzle fara sfarsit.

Asculta-ma.Atat iti cer.Asculta-ma caci,terminand cu viata ta, ma ucizi si pe mine.

Nimeni nu stie sa ucida cum o faci tu: incet..in decursul trecerii timpului.

Asculta-ma!.Asculta-ma si nu pleca!

Sufletul tau imi ajuta inima sa bata.

Bataile ritmice ale inimii tale imi completeaza melodia vietii,iar amintirea ta ma hraneste.

Picteaza-mi sufletul in culorile inimii tale.

Da-mi din viata ta si ajuta-ma sa respir.

Rupe din carnea ta si fa-ma sa ma ridic.

Da-mi tot ce ai!

Da-mi culoarea inimii tale.Da-mi aripi sa nu mai pun piciorul pe pamant.

Nu ma mai lasa sa alung tristetea in cercuri de fum.

                                               

Curg blocurile?!

-->

Ma simt paralizata,stii?Imi simt degetele grele,tari,pietrificate,iar ochii obositi,gata sa se inchida.Picioarele nu pot urma un drum anume,o cale de iesire,iar creierul parca nu mai e in stare sa dea un semnal,o comanda.

Seamana a vis,a stare de plutire,in care tu esti undeva deasupra corupului tau si te privesti.Ai vrea sa schimbi ceva,sa te iei de maneca si sa te tarasti afara.Sa dai orice indiciu pentru te aduce pe calea cea buna.

E bizar,pentru ca niciodata nu mi-au placut visele.Parca devin prizoniera mintii mele,intr-o alta dimensiune si parca sunt propriul meu dusman.Nu am cui sa-i cer ajutor,pentru ca tot ce ma inconjoara face parte dintr-o lume imposibila,inexistenta si totusi potrivita mie.

Ma vad in oglinda in fiecare zi si incerc sa ma descopun,sa imi vad fiecare parte mai de aproape.Simt ca intru in oglinda,in imaginea mea,in cealalta eu,ca ma sufoca,asemenea unui eu malefic.Ca ma vrea moarta,putrezita,uitata. Nu vreau sa ma vad.M-am saturat de fata pe care o privesc zi de zi si care nu mai seamana demult cu mine.

Da,vreau sa stiu ce pot atinge cu degetele mele .Vreau sa stiu pana unde poate fi auzita vocea mea.Sa strig atat de tare incat sa simt ca imi plesnesc plamanii.Vreau sa stiu ca sunt aici si ca traiesc.Sa-mi misc picioarele si sa nu para doar un mers.Vreau ca ale mele cuvinte sa reuseasca sa strapunga orice,sa treaca de fiecare bariera.
Vreau sa fiu acolo,vreau sa fiu aici.Sa vad toate tipurile de oameni si sa reusesc sa le inteleg sufletele.

Pentru ca vreau atat de mult sa simt cu adevarat mirosul si gustul aerului pe care-l respir,aer fara de care nu pot sa traiesc.Vreau sa-l simt,sa inteleg de ce-am atata nevoie de el.Sa-i descompun partile,sa-l studiez.
Vreau ca apa sa nu-mi para doar lichidul vital,nu.Vreau sa vad in ea adevarata sa putere.
Vreau sa te inteleg pe tine.Sa ma uit prin ochii tai,sa-ti vad sufletul.Sa stiu ca e acolo,sa-l cunosc,sa-l ajut.Sa-mi doresc sa stiu mai multe.

Si nu vreau sa stiu cand am sa mor.Nu vreau sa stiu ca viata mea e ca o lumanare si ca intr-o zi,focul sau se va stinge si voi ramane pierduta.
Nu vreau sa fiu o simpla amintire,sa raman ascunsa in memoria cuiva.Cineva sters,ireal,gol..mort.

Taci!
Asculta!
E sufletul meu.Scoate un sunet destul de ciudat de la o vreme.Ca si cum o mie de picaturi s-ar prabusi in acelasi timp,pe o suprafata neteda,intr-o camera cu un ecou ce reuseste sa amplifice durerea picaturilor .Oare plange? Il auzi cum se zbate?Cum vrea sa-mi sparga trupul ce-l tine captiv si sa iasa afara?Il simt cum imi macelareste muschii provocand dureri nebanuite. Ce doare!Sufletul ma abandoneaza!

Iar inima? inima mi-e ca o bomba cu ceas.Ticaiturile ei imi imbolnavesc mintea.Astept cu urechile palnie, momentul cand va exploda.Dar parca o secunda-mi pare o ora,iar ora un veac.Inima nu-mi explodeaza,nu!Doar ma chinuie!

Mi-au paralizat degetele pe sufletul tau de gheata.Incercarea mea de a smulge orice, de a culege cu foame atomii din tine, m-a condus usor catre paralizie.Mai mult mi-a paralizat mintea si gandul meu nebun,infasurat in in vesminte albe,legat strans sa nu produca accidente ,in camere zugravite intr-un alb bizar.
Crestea teama , ca nu cumva,gandul meu sa infecteze si alte minti,cu virusul asa numit,"libertate".Dar voi oamenii nu vedeti?Creierul vostru sufera de boala,iar voi ,intr-o trista necunostinta,va luptati cu un declin mintal.
Iar tu?Tu mi-ai mancat sufletul pe paine,azi de dimineata,cand luai micul dejun in cafeneaua veche in care oamenii isi intind amintirile pe masa infecta,le sfarama cu brutalitate si le lasa acolo sa putrezeasca.
Traiesti intr-o lume in care indiferenta face legea,nu vezi?In care o viata salvata nu conteaza prea mult,decat atunci cand se pot culege de pe urma ei,beneficii.

Am sa trimit scrisori de pe taramul necunoscut,nebatatorit de pasii grei si nepatat de sangele otravit,care se scurge din fiecare.Ma voi semna cu numele de “Fericire” si voi trimite o invitatie fiecarei fiinte,pentru a vedea si voi oamenii fara o lume proprie paralela, ca acolo,nu exista legi si moarte.Acolo,iti injectezi in vene lichidul fericirii si iti lasi sufletul sa pluteasca.

Incepe scoala si inca sunt dependenta.

-->

Am realizat ca tot ce alcatuia fiinta mea de odinioara, trecuse printr-o transformare exagerat de agresiva. Nici celule nu mai erau aceleasi, nici tesutul pielii mele,oasele,greutatea lor.Sa nu mai vorbesc de sange, care-si pierduse intru totul culoarea sa pura. Ma simteam straina.Straina de mine,iar acest sentiment se transforma usor in fobie.O fobie ce ma ataca neincentat.Anticorpii organismului meu si mai ales cei ai sufletului , nu au reusit sa faca fata microbului ce-mi manca creierul si tot ce tinea de logica aceea corecta, pe care odata o aveam.

Striga-ma,te rog.Nu-mi mai recunosc numele.Nu-mi mai recunosc sufletul.Nu stiu ce culoare a prins sangele meu,dar il simt mai rece cu fiecare zi care trece.

Mi-am dat demisia din slujba mea.Chiar daca parea perfect,singura ucisa de mii si mii de ori,eram eu.Ceea ce incercam sa fac,era simplu.Voiam doar gramul acela de fericire,care sa ma alimenteze cu incredere.

Totusi am renuntat,dar nu stiu cum am sa supravietuiesc.Nu stiu cum am sa pasesc in lumea asta,fara sa simt nevoia de a ma hrani cu caldura unui suflet.Sunt ca un vampir,vezi? Ca cea mai groaznica creatura ce ucide pentru a trai.

Foloseam totul ca pe un scut, si astfel am reusit sa supravietuiesc atata timp.Acum as vrea sa incep un nou joc.Sa dau scutul la o parte.

Stiu ca privirea mea pare paralizata,atat de fixa de parca as arunca cu sageti otravite in ceasul de pe masa.Ma gandesc,oare de ce am impresia ca detin puterea asupra timpului?Ca doar prin miscarea acelor de ceasornic il pot face sa mai stea putin,il pot impinge inapoi?

Azi timpul trece mai repede.Alearga,chiar.Timpul ma fugareste si-mi fura abilitatea de a observa ce se intampla in jurul meu.Sunt atat de suparata,incat as putea incepe o adevarata revolta impotriva lui.

Va rog! Nu lasati toamna sa-si verse puterea peste sufletul meu.Ma face sa ma simt atat de stearsa uneori,atat de moarta si putrezita de secole.Imi da sentimentul ca traiesc in propriul meu iad.

Repet!Nu lasati toamna sa-mi decoloreze sufletul .Opriti timpul pentru o clipa de iubire!

Mi-ai ramas lipit de retina si ma superi la fiecare inchidere de pleoape.Uneori, imi pare bine.Astfel ai sansa de a vedea lumea prin ochii mei.Dar tu nu esti numai acolo.Ar fi bizar.Esti peste tot.Nici nu-ti imaginezi cat de comic devii,atunci cand imi sufli fericire in vene.Ma gadila groaznic,iar respiratiile mi se transforma in hohote de ras si inunda lumea cu fericirea mea.

Alteori insa,din tot egoismul si rautatea mea,mi-as injunghia viata in spate,doar ca sa imi culeg apoi zilele de pe asfaltul incins de soarele ucigator si sa ti le daruiesc tie.

Sau poate totul este nimic…

Nimic?!Cat de mult iti racea sangele acest nimic.Cum iti curgeau involuntar lacrimile si privirea ti se incetosa. " Cum nimic?Cum?Cum nimic?" Cred ca m-a auzit o lume intreaga punandu-mi aceste intrebari,cuprinsa de spaima.

Ne e frica de tot ceea ce nu stim si nu putem afla,de necunoscut si de un ramas bun.Ne-am putea numi foarte usor niste lasi,niste fiinte fara acea sclipire de vitejie…

M-am hotarat sa fiu mai intai autorul  vietii mele si abea apoi autorul unei carti pentru toata lumea.

Maine incepe scoala..Nu o sa mai am timp de scris..sau de sufletul meu.Mai bine il arunc la gunoi ca imi face numai probleme.

Ce sete ucigatoare te stapaneste acum!Imi bei sufletul cu ajutorul unui pai,cate un pic in fiecare zi.Te bucuri de gustul lui,il analizezi,il savurezi.Peretii paiului ma stiu deja.Ma striga dupa un nume pe care n-am reusit niciodata sa-l inteleg,cu toate ca vocile imi zgarie mereu urechile.Ma simt ca intr-un tunel la capatul caruia se afla sfarsitul.Dar sfarsitul acela imi place.Ma inghite,ma topeste,dar imi place!

Stii ca, dupa ce imi inghiti sufletul,el incearca sa gaseasca drumul catre sufletul tau.Dar acolo, surpriza! Codul de bare nu functioneaza iar accesul este interzis.

Nu stiu cum,dar am devenit ca plastelina.Sunt totusi, un pic mai speciala.O plastelina ce functioneaza doar in mainile tale.De fapt,e destul de riscant.Esti mai periculos decat orice criminal,pentru ca nimeni,niciodata, nu ma va putea ucide in felul in care o faci tu.

Cateodata imi lipseste ceva si mi se face foame.Dar e o foame care-mi mananca farama aia de suflet care mi-a mai ramas,nu stomacul…

Intr-o scurta revizuire a trailor mele,imi dau seama ca sunt dependenta!Sunt dependenta de multe lucruri…

Dependenta de ceea ce ma ucide.Am nevoie de un spital,o camera speciala,in care sa-mi tratez dependenta.

Pana atunci,insa, sunt aici ca incepe scoala.

Aplauze.Muuulte aplauze!

-->

De câte ori ai simţit că de mâine o să te schimbi?

De câte ori ţi-ai dat seama ca n-a mers,dar te-ai hrănit în continuare cu asta?

Azi ai pus capăt.

Te simţi mai bine?

Te felicit.Aplauze pentru tine!

Mi-amintesc şi mă întorc la acele zile. Aleg să nu plâng după amintiri ci să le retrăiesc,să fiu fericită chiar şi singură. Am să încep să petrec mai mult timp cu...mine. Când va cădea prima frunză,atunci să fie ziua în care voi face cunoştiinţă cu noua mea persoană. Pentru că doar prin libertate poţi cu adevărat să ajungi unde trebuie. Plus un gram sau două de voinţă sau de altceva. Aleg,deci,să am mai multă grijă de mine.

Să ne auzim cu mai bine.

M-am gandit sa nu-ti mai scriu o vreme ! Nu are rost sa-mi mai descarc sentimentele pentru tine.Vezi-ti de drumu pe care ai plecat.

“tu si cu mine end of story”

Te vad cum pleci si par ca si cand nu mi-ar pasa.[Demnitate.]

Si da. Am demnitate si orgoliu si sunt si enervanta pe desupra deci nu am de ce sa iti lipsesc.

Aplauze pentru final.

O alta seara in care innebunesc la ora 2.

Nu vreau sa-mi mai vand sufletul ! Poate am incercat din nou sa uit de mine, dar nu ..cea mai importanta TREBUIE sa fiu eu. Si nu ma intereseaza cate capete or sa cada, ii vreau pe toti jos, la pamant, cerand implorare !

Mi-e scarba de toti cei care tin privirea sus si fruntea ridicata, iar sufletul le este patat, le este plin de noroi si de umbrele tuturor pacatelor pe care le trag cu ei. Si cel mai scarba mi-e de cei care cu adevarat n-au suflet…caci eu am de mult sufletul furat, manjit, injunghiat, umilit de toate rautatile lor.

Cat sange o sa mai curga de acum incolo nu stiu. Destul insa pentru a potoli setea celor insetati si destul pentru a inunda sate intregi.

Atunci cand venele-ti dau pe dinafara, cand urechile-ti tiuie, cand palmele-ti transpira sti ca e aproape. In ultimul ceas te-ntrebi ce vrei defapt. Si afli, uitandute-n tine, c-ai invatat sa-ti fie dor de rau, c-ai invatat nu intotdeauna sa ripostezi doar ci sa dai tu primul foc. Ti-e dor ! Ti-amintesti, ca ti-e dor ! C-ai fost lasat singur, ca n-ai cui sa te plangi ! Ti-amintesti prima data cand ai gresit ca si cum ar fi fost ieri si urli pentru ca numai gasesti aceeasi teama pe care o gaseai intotdeauna-n tine. Realizezi ca tot ce ai facut pana acum, tot ce n-ai facut, toate prin cate ai trecut, toate cate ai gresit se rezuma la minciuna!Ti se striga 'Soldat, cat sange sa mai adun pan-o sa intelegi ca lupta asta nu e a noastra ?'. E prea tarziu s-arunci arma, sa-ti scoti masca -masti pe care niciodata n-ai stiut sa le porti-, sa ridici steagul alb si sa te retragi. Asa ca, ramai brav pe pozitii, tragi aer in piept s-astepti marea sa vina spre tine.

In drumul meu numai intorc capul spre trecut, pentru toti ceilalti eu nu am un trecut, n-am iubiti niciodata, n-am fost a nimanui niciodata si mai ales n-am plans niciodata. Cui ii pasa daca ai avut un trecut incert sau nu ! Mai ales daca nu conteaza nici macar pentru tine. Daca esti slab esti prost, dupa parerea lor si daca suferi esti slab deci in concluzie tot prost esti. Da drumul focului ! Sa fie razboi, am spus ! Sa se taie capete ! Sa fi mandru !

Caci eu, sunt mandra de cine am devenit. N-o sa am pic de compasiune pentru nimeni si n-am sa las sa cada nicio lacrima. N-o sa fie drept, nici macar fairplay pentru ca am dreptul sa calc in picioare cu orice mijloace, am dreptul sa ies castigator in lupta asta chiar si cu mainile patate si cu constiinta impacata. De ce ?! Pentru ca vreau dreptate si inainte de toate vreau sa vad cadavre si lumi pedepsite. Mie nu imi e frica de moarte, odata ce ai trecut prin focul iadului, odata ce ai prins gustul esti ruda cu Diavolul. Am sa ma folosesc de ei asa cum s-au folosit si ei de mine pana acum, am sa caut la fel de rar si in interes propriu , am sa calc in picioare.

Imi propun sa am mai multa grija de mine.

Adica imi cladesc acum o lume total paralela si ma uit in spate inghitind in sec si realizez ca toata viata mea a fost o minciuna, chiar daca nu e adevarat asa m-au facut s-o vad. Vreau sa fiu singura pentru mult timp asa incat daca vreau sa fiu mintita sa ma mint singura, daca vreau sa iert sa ma iert singura, daca vreau sa tip sa-mi descarc nervii pe mine si daca vreau sa plang sa-mi plang in brate.
Nu ma mai regasesc in absolut nimic din ceea ce pana acum credeam ca ma face sa ma simt fericita. Inclin sa cred c-au fost doar chestii din capul meu si cred in ele si acum, ca daca nu le-as crede le-as uri. N-am de ce sa tai si sa spanzur in nu stiu cate parti pentru ca stiu care este dreptatea care mi se cuvine. Ma simt totusi straina, parc-as fi pe marginea unui lac si m-as vede in reflectia apei total deformata, imi simt urme de taieturi si de cicatrici pe intreg trupul si pe fata, in alte cazuri as folosi masti dar poate e timpul sa ridic privirea.

Am invatat ca timpul nu numai ca trece pe langa tine dar te mai poarta si cu el. Da da, esti la fel ca si timpul pentru ca in drumul lui te trage dupa el, poate crezi ca nu calatoresti dar tu in fiecare secunda a vietii esti plecat, esti intr-un continuu mers. Timpul nu-ti ofera niciodata timp.

Nu ma mai impresioneaza nimic, vreau doar liniste.

Am lasat totul in marea agitata ....ce ciudat mi se pare acum.
Tot !Tot ce aveam,tot ce am pierdut,tot ce puteam avea si n-am avut,s-a stins !
Odata cu dorinta mea,dorinta mea de a ma face auzita,dorinta mea de a ma face respectata.

Imi pare rau ..ca n-am fost acolo mai des. Dar dac-as fi fost, nu tot aici s-ar fi ajuns ?
..ca nu te-am ascultat mai des. Poate acum as fi fost altcineva.

Putea sa fie bine. Dar ajunsese sa ma enerveze pana si 'coaie' ala, chiar daca suna bine iesind din glasul tau.

Insa deabia acum imi dau seama ca nu te-am avut niciodata.

Modul meu de a spune ca nu regret nimic: e acesta. Si inghit in sec, pentru ca n-am sa-ti mai intalnesc privirea aceea patrunzatoare, ca n-ai sa ma mai certi atunci cand gresesc si ca n-am sa mai am timp nici macar 5 minute sa te vad.
Dar e mai bine asa. Nu vreau sa ajungem sa ne razboim prosteste, sa ajungem sa aruncam cuvinte murdare pline de ura. Vreau sa mi te amintesc asa cum esti de fapt. Asa cum ai fost mereu cu mine. Sa stii ca te respect in continuare ! Cred in tine, la fel de mult ca atunci cand ti-am spus-o-n prag. Esti asa cum mi-as fi dorit sa fie omul care vroiam sa-si puna amprenta asupra mea. Si poate ti-am gresit, dar m-ai iertat atunci ..atunci si de nenumaratele ori in care ti-am gresit. Am mainile patate de sange, le ridic in aer si jur c-am sa astept viata viitoare, sa fi tot tu !

Ma abtin din a plange. Am plans destul.

Ma gandesc ca daca fac asta o sa ma ierti .. Iarta-ma ! Nu ma pot gandi decat la ele, saracele care-o sa-ti cutreiere-n lung si-n lat pielea aia fina si care-o sa te priveasca-n ochii aia si-or sa te creada. Ma cuprinde un fior groaznic la gandul c-o sa te murdaresti. O sa te murdaresti de zeci de ele. N-o sa-ti mai aduci aminte nici cine am fost, nici cand am fost, nici dac-am fost.

Si n-am facut nimic rau. In tacerea noastra ne-am ..sau poate ..te-am iubit.

Am dat gres ! Imi pare rau.

Mai neinsemnata decat un nimic.

“Imi dau seama ca trebuie sa plec si e ca si cand mi-as da seama ca trebuie sa mor”
(Jane Eyre, Charlotte Brontë)

Te iubesc.
si ce?
paai si....
nimic.
Ai dreptate.E un nimic.e un jeg de sentiment .E NIMIC.
Sunt un nimic.
Nimic te iubeste...dar Nimic pleaca pentru ca stie ca nu o sa o mai cauti.
Nimic e NIMIC pentru  tine si pentru toata lumea.
   

Iar.

Spune-i ca o detest.

Ma cuprinzi in brate si stiu ca asa as vrea sa mor. Iti jur!

Taci!
Să nu fii sigur că ceea ce spui e adevărat. Să nu ai nici pretenţia să îţi dau dreptate. Să nu mă mai întrebi pe viitor dacă te iubesc dacă oricum ceea ce îţi spun nu contează. Să nu îmi ceri dovezi de dragoste... pentru ca eu te iubesc si atat.
Nu mai sunt în stare să reacţionez la ceea ce se întâmplă în jurul meu. Aş vrea, dar nu mai pot. Sunt încarcerată în braţele imobilităţii, nu mă mai pot mişca, nu mai pot striga, nu mai pot să fac nimic... nici măcar să-ţi arăt că...
Nu... nu sunt apoplectică. Ar trebui să mă bucure asta.. dar te iubesc chiar daca orgoliul meu nu ma lasat sa iti spun asta.
Si cum sa te cred
...dar a rămas sentimentul de neputinţă.
Nu e mai greu de suportat în condiţiile în care dispui de tot, poţi să faci orice şi, totuşi, rămâi pur şi simpul, incapabil?
De ce nu pot să exprim ceea ce simt? Nu am pretenţia absurdă de a o face prin cuvinte, dar de ce nu pot să arăt că îmi pasă prin gesturi? De ce nu ştiu să mă comport cu cei pe care îi iubesc cu adevărat? De ce am ajuns să îmi spună alţii ce simt?
Oare mă mint singură şi numai ceilalţi sunt capabili să vadă adevărul? Şi dacă sunt o simplă existenţă fără suflet, de ce să mă mai doară? E corect?
Nu pot! Nu pot să cred că sunt o insensibilă. Şi, DA, în situaţia asta nu pot este echivalentul lui nu vreau. Nu vreau şi gata...
Nu vreau să cred ceea ce îmi spui. Şi sunt sigură că ştiu mai bine decât oricine ce se întâmplă cu mine, ce lupte se dau în interiorul meu imaterial.
Poate că nu ştiu să arăt. De fapt cu siguranţă nu ştiu să le arăt tuturor cât de mult îi preţuiesc. Şi, deşi fac greşeli, nu le fac din răutate. Nici eu nu îmi dau seama uneori de ceea ce fac sau zic, dar asta nu înseamnă că nu simt nimic.
Nu obişnuiesc să îi îmbrac în cuvinte frumoase pe cei pe care îi iubesc şi nici nu intenţionez să încep să fac asta. Aş vrea să se vadă că îmi pasă, căci, după cum observ nu este evident, dar dacă, pur şi simplu, nu ştiu cum să fac asta vizibil ce alte opţiuni mai am?
Ai putea să încerci să te uiţi în jur, să compari comportamentul meu cu alte persoane cu modul în care mă port cu tine. Să vezi poate cât e de diferit. Mai mult, sincer, nu ştiu ce aş putea să fac...
O sa te las din nou sa strici tot. măcar atît sa fac pentru tine,ca te iubesc mai presus de mine, mai presus de vorbe ,mai presus de toate!

Noaptea îmi atacă gândurile.

Trebuie să fug de tot. Trebuie să plec. Nu mai pot să supraviețuiesc aici. Zilele se scurg prea încet, iar elixirul vieții a ajuns la ultimele picături. Totuși mi-e atât de greu să iau decizia aceasta. Tu nu ai voie să vii cu mine, locul tău este aici și mi-e greu să mă dezlipesc.Mă simt legată de aceste vorbe, mă simt de parcă aș încălca cea mai strictă regulă.Și „oriunde” cuprinde și acest lucru. Dar tot nu o să fiu liniștită, știind că tu aici o să fi aici, iar eu acolo nu o să pot să am grijă de sufletul tău așa cum ar trebui.. Tu ești mult mai mult de atât pentru mine. Ești motivul pentru care am rezistat atâta timp printre aceste ființe și desigur pentru care am îndurat orice a fost cu putință posibil.

 Tot amalgamul acesta de sentimente îți aparține. Îţi mulțumesc pentru că m-ai ajutat.Dacă ai știi.. de câte ori am rupt foaia și am luat-o de la capăt cu această scrisoare... Nu vreau să crezi că din vina ta evenimentele au urmat acest curs.Aveam nevoie. Însă sunt egoistă, nu pot să mai continui să lupt, vreau să aleg calea mai ușoară, chiar dacă toată lumea o să mă condamne. Vreau să îți mai spun că nu o să rămâi singur. Sufletul meu va fi mereu alături de tine. Și te rog....nu uita: mereu, oriunde, oricând, orice s-ar întâmpla. Amintirile sunt cele care ne hrănesc sufletul, iar rănile se vor cicatriza cu timpul. Iartă-mă! Pentru că n-am fost așa cum ți-ai dorit, că n-am reușit să fiu altfel și pentru că am fost egoistă.

Iar tu dragul meu, aşteaptă-mă .La fel ca tine şi eu am obosit..

Ştiu că mâine imi va trece dar pâna mâine ?!

Interiorul se află într-o stare de cădere.

Mâine sper să mă trezesc la realitate!

Somn uşor.

Asteapta-ma 2 zile.

Asteapta-ma 2 zile.
Cand ajung sa nu tipi la mine ca oricum ma doare capul.
Sa pastrezi ce e mai bun pentru mine..Stiu ca acum ai destul.Sa imi pregatesti amestecu ala cu lamaie si ananas.
Te rog să ai grijă să nu-mi fie chiar atât de frig când ajung.
Aici imi e foarte frig.
2 zile..
De ce sa fi doar tu lasul care pleaca..lasule..!
Azi eu si curajul de a mai lupta nu ne-am intanlit.

Vreau sa fie vis.

Mi-am pus mana la gura sa-mi estompez tipatul. Respiratia mi s-a oprit si am inceput sa ametesc. Camera se invartea, dulapul...peretii...holul...Apoi am cazut. Si ultimul lucru pe care l-am simtit a fost o izbitura puternica si rece pe podeaua din living si o durere de cap.
 Mi-am repetat a mia oara in minte, cuvintele rasunand ca un ecou in pustietatea mintii mele. In ultimele cateva ore, propozitia asta era singura care ma bantuia intruna, conturandu-se neincetat intr-un decor diferit al creierului, interpretandu-se singura si aratand mii de forme. Ma durea capul. SI nu, nu ma pot intoarce acolo.
Nu imi permiteam sa ma mai intreb de ce. Am analizat totul la rece, cu putine motive, dar puternice, cu fapte reale si dureroase socotite ca superficialitati si idiotenii. Rece. Inghetat. Nu mai puteam fi subiectiva. Nu dupa tot ce s-a intamplat.Asa ca mi-am lasat mintea sa contrazica orice decizie a inimii. Nu ma simteam bine facand asta, dar nu-mi pasa. Nu mai puteam continua asa. Pentru ca nu o sa ma intorc.
M-am izolat intr-o lume lipsita de viata, intr-un colt si m-am gandit. Nimeni nu ma putea gasi si gandul parea ca imi alineaza simturile. Era mai bine asa, ma minteam eu neconvingator. Dar nu aveam de gand sa ma intorc acolo si sa dau piept cu atatea. Sa ma infrunt pe mine si pe vechile mele ganduri. Pentru ca stiam ca voi esua daca ma intorceam. Asa ca ma inselam singura, crezand ca, daca voi sta suficient aici, totul va trece. Pana si eu eram convinsa ca era o minciuna enorma, dar nu aveam alta alternativa.
Era intuneric. Soarele palid nu patrundea prin fereastra inchisa si acoperita. Nu vedeam nimic pe intuneric, totul era sters, schitat, pierdut. Am incercat sa-mi blochez gandurile. Sa le inchid, sa le ascund.
Liniste. Reusisem? Iluzia reusitei ma infiora. Cum de...? Dar am simtit radacinile cugetarilor mele bine infipte in ratiune si umbrele lor pandindu-ma pe la colturi.Nu aveam niciodata sa scap. Si eram o lasa, pentru ca mi se parea imposibil sa ma intorc acolo si sa stau dreapta in fata realitatii. Nu vroiam sa fiu in realitate. Nu imi placea.
Am mai facut un pas, tremurand pe podeaua aramie. Eram atat de nesigura. Ma temeam sa nu ajung in gol, sa nu cad, sa pierd drumul...Nu aveam timp de gandire. Desi traiam doar ca sa ma gandesc.
Un pas. Doar un pas..Nu imi mai simteam pulsul. Gandurile mi-au inghetat. Ma intorceam...din nou la vechea eu, la ganduri, la tot. Si eram groaznic de indecisa daca era hotararea corecta.
Am avansat. Nu mai vedeam intunericul...

"Nu mai plange. Shht! Gata. S-a terminat. Totul s-a terminat. Nu va mai fi nimic pentru care sa plangi. Va disparea totul. Va trece. Va fi bine. Gata! Nu mai plange."

Ea nu plangea cu mine. Plangea pentru mine. N-am inteles de ce ma consola, ce motiv avea sa stea langa mine si sa-mi mangaie ranile, ranindu-se singura cu dezolarea mea, n-am inteles ce o retinea alaturi de mine...dar nu am protestat.Am lasat-o sa imi planga de mila.Am lasat-o sa creada ca de acum totu va trece cand de fapt incepea..

Am stat asa, cu lacrimi in ochii goi si infrigurata, uitandu-ma departe in orizont, incercand sa conturez putina speranta cu ochii, dar esuand lamentabil. Nici nu mai stiam la ce ma uit..

Nu ma durea. Nu simteam niciun fel de suferinta, nu aveam nicio rana nevindecata ce pulsa dureros inauntrul meu; nu aveam regrete, nu imi era teama. Eram goala de sentimente. Si tocmai de aceea eram asa. Tanjeam inauntrul meu dupa o simtire, cat de mica, dar era zadarnic. Nicio licarire de speranta nu reusi sa patrunda in adancul pustietatii sufletului meu. Era starea continua de purgatoriu, de resemnare, de goliciune ce ma manca pe dinauntru si ma inebunea. Si plangeam fara sens, fara sa stiu motivul, fara sa am vreo explicatie; doar lasam lacrimile fierbinti sa cada si sa umezeasca pamantul. Era inutil. Nu rezolvam nimic. Nu faceam nimic ca sa schimb nimicul in care traiam. Nu. Doar priveam inlacrimata cum asfintitul se asterne mut peste intreaga zidire.

"Va trece. Nu acum, nu aici. Dar asa va fi. Vei vedea", spunea ea. Mi-am ridicat ochii acum uscati si goi si am privit-o

"Da...va trece. Candva. Si cand va trece...nu voi mai fi aici sa vad cum muriti incet. Nu voi mai fi aici sa plang fara rost, sa tanjesc dupa sentimente, sa ma hranesc din lacrimi si iluzii vagi. Si vei vedea. Si pentru mine va trece.Acum voi fi aici sa vad cum lumea mea devine cel mai ingrozitor iad.”

Pentru ca intodeauna am fost trista in rai,macar in iad sa fiu fericita..