Am spus că nu ştiu

Dragostea este vrajă și beție, iar inteligența omului, ca și judecata nu au ce căuta în dragoste....

Dragostea este beție.. ei bine, omul inteligent nu se îmbatăă!!!!

Minte în pribegie...

Și dacă o beție mi-a deschis mintea...mai bine iarnă cu mâini înghețate și nas roșu decât gânduri înghețate rămase nerostite..

 Aș vrea mai întâi o sticlă de vodkă şi două pahare. Ambele pentru mine!

O clipă, am fost tentată să-l privesc în ochi, dar am renunţat.

(....ca orice suntem sau eram... sau suntem)

”Mac: Crede-mă, eram pregătit pentru orice, dar nu şi pentru tine.”

Investigatii

Vreau sa poti sa vezi ce vad si eu macar un minut. Sa poti sa vezi ce vad si eu,invata-ma sa uit..
La inceput ii admiram trecutul,a trebuit sa simplific mult sa-i gasesc absolutul...
Zile cand redevii poet cand redescoperi lucruri si distanta e un mare poet.
Nu m-ai ierta niciodata,cand ti-as spune lucruri pe care le stii deja dar nu le-ai gandit vreodata..Esti un paradox,ca un rasist daltonist e timpul sa te calmezi pana nu te pierzi definitiv.
Paradisul perfect e cel pierdut, stii ca n-o sa ai ce vrei pentru ca sincer nu oferi prea mult..
Tu urmezi,baiat bun cu mult scrum cu care m-am taiat pe maini: "Sunt un fost Omar" tu unde p**a mea erai? Am invatat ce inseamna niciodata.Nu-i nimic de reparat.
Si,n-am crezut c-o sa fie atat de greu,cateodata te urasc atat de mult...Oare stii cum e? Le am pe retina multumita tie!
Si poate-n viitor o sa fac la fel,cine stie...
Absenta ta a adus zeci de bucurii (refugii si scandaluri zi de zi).
Fara sa vreau toate astea m-au atins,mi-au mutilat sufletul, l-au stins si l-au inchis.
Dar in vacarmul ala esti in cel mai calm loc din lume..E locul in care te duci cand prin absurd esti impuscat in stomac si nu poti sa fugi departe de astea la templul din Arad devenind un burlac glumet in vizita doar vara.
Trenduri savureaza cand devii obiectul,si viata ta e un frumos cadou facut din resturi.
Suntem toti doar substante si enigme.
Iti scriu cu ultima mea mana dreapta,ma seaca!
As dori un strudel sï o arma.!!!!!

Totul nu e că te pierzi, ci că nu te mai regăsești.

Până în străfundurile plămânilor, un drog ce mă ţine într-o stare de demenţie-vis, de reverie, de nevroză, de spaimă,de teamă,de frică, că am să te pierd, şi nu te-am iubit destul!. 

vreau să simt când bate vântul , că-mi ia cu el,lacrimile ce nu-şi au rostul..

ce ştii tu despre iubire? ce ştii tu despre sufletul meu? În nopţile astea reci, ai ştiut tu vreodată ,cât m-am săturat să iubesc? nu poţi minţi omeneşte , nu există cuvinte şi nici limite ,nici dealurile,nici munţii şi nici copacii reci nu mă mai pot înţelege..

nu m-am temut niciodată de nimic, n-am să mă tem acum de nişte sentimente. mi-e frică de amintiri ,căci revarsă în mine infine emoţii,mă învăluie şi mă transformă într-o .. nesătulă de lacrimi.

e posibil peste ani să scriu iar, fără ca măcar să conştientizez că în altă viaţă am făcut asta? O să am aceaşi inimă?

noi suntem nişte oameni fără nimic,în nimic,de nimic,nu ştim mai nimic. ce ştim noi? câteva cuvinte, câteva vorbe,câteva chipuri, câteva norme.. dar absolutul ce este? dar ce se întâmplă cu timpul? ce se întâmplă cu noi? ...viaţa, o îndoielnică plimbare în conştiinţa trecută peste gândirile umane, viaţa de necuprins. viaţa o iluzie. viaţa un delir. viaţa un dar. viaţa cu ce semnificaţie? 

Dar ştii tu oare că sufletul meu e o mare de rechini? Ştii tu oare că ucide ca cel mai mare criminal şi că îşi şterge amprentele cu atâta grijă încât nu este prins…?

În momente ca astea nu ştiu cine sunt şi ce vreau... 

VREAU UN VIITOR.                                     

 

Uita de mine repede.Am disparut.

 

 

"O viata nefolositoare, e o moarte timpurie"(GOETHE)

“Iubirea de oameni este boală tonică şi în acelaşi timp ciudată, fiindcă nu-i sprijinită de niciun element din realitate.”
De câte ori mă gândesc la om, mila îmi îneacă gândurile. Şi astfel nu‑i pot da de urmă în nici un chip. Cu cât oamenii te interesează mai puţin, cu atât devii mai timid în faţa lor, iar când ajungi să‑i dispreţuieşti, începi să te bâlbâi.  Natura nu‑ţi iartă nici un pas peste inconştienţa ei şi‑ţi urmăreşte toate cărările orgoliului, împânzindu‑le de regrete.



Ea nu avea nume dar avea o lume intreaga.
Şi trăia printre cărţi groase, scrise de oameni mari, cu coperţi serioase învelite în piele. Era fericită pentru că cei din afară nu o puteau atinge cu degetele lor murdare şi urâte, lovindu-se de zidul de indiferenţă atent clădit pe parcursul anilor presăraţi cu dezamăgiri din partea celor care nu ar fi trebuit să o rănească vreodată.
Şi ea îi ura pe toţi pentru falsitatea şi superficialitatea lor, iar ei o urau pe ea pentru aroganţa ei. Dar pe ea nu o interesa daca unul dintre miliardele de fire de praf o simpatiza sau dispreţuia.
Ea n-avea nume, dar avea o întreagă lume. O lume pe care nimeni nu i-ar putea lua-o vreodată. Doar singurătatea era blestemul ei. Aflase însă în timp că singurătatea nu te-nvaţă că eşti singur, ci singurul.

 
Azi nu e o zi bună pentru mine. Poate mâine. Poate mâine o să am chef să mă uit în jur. Azi am chef să fac ce am făcut și ieri, și alaltăieri, și în fiecare zi. Azi am chef să mă uit doar în mine. Adică în trecut. În ce a mai rămas de atunci.


 “Să te consideri spectator indulgent şi amuzat al lumii acesteia plină de infamie şi de prostie e să faci parte din ea, şi să beneficiezi de infamiile ei, având aerul că-i eşti deasupra.”

Îmi plouă primavara-n ochi şi-n suflet îmi râde toamna.

 Aroganța unui suflet autist s-a descătușat într-un moment de neatenție și acum a atins cote alarmante și umblă singură și desculță pe străzile Bucureștiului.
poate doar o cămașă de forță ar mai putea să o țină în frâu.
dar de ce i-aș face asta?
de ce m-aș complace în mediocritate?
de ce aș închide-o într-o cameră cu pereți albi, căptușiți? 
nebunia nu se vindecă.

Râd de nimicuri false primesc și simt respirații libere de obsesie.
sunt o maniacă depresivă.
și consider că sunt centrul Universului!!!!!
Sunt prinsă în propria mea existenţă. Nu-mi oferă ce vreau. Nu vreau ce-mi oferă.

 
Venerice tăceri de-adio.Daca ţi se face dor, caută-mă în amintiri.
M-am rătăcit şi trebuie să găsesc drumul înapoi la realitate.
Am nevoie să răsar din nou.
Aproape în fiecare dimineaţă mă trezesc conştientă de carnalitatea propriului corp. Mă dezgustă perisabilul şi nu de multe ori fantezia m-a condus spre o descompunere degradantă, însa spre un suflet liber. Am putea oare renunţa la clişee şi am putea intra într-un abis incolor, unde nepăsarea este acea celebră binecuvântare? Am putea să spunem NU vieţii, doar pentru a o face să flirteze cu noi şi să o asteptam să se întoarcă la noi plângând şi dorind să ne ridice din balta de negru în care zacem?

M-am pierdut pe drum aşteptand ca soarele sa-mi schiţeze un zâmbet.