Am evitat...sau am fugit.

O curioasă oboseală: umerii deveniseră grei, insuportabili, nu mă mai ascultau , îmi pierdusem energia, aş fi vrut să strig: "Ce se întâmplă?"
Dar în locul cuvintelor am auzit un geamăt uşor şoptit ce venea parcă de la o depărtare imensă.
După o secundă, ce a durat o veşnicie, în care toate zgomotele se stinseseră, m-am rezemat de spătarul scaunului şi oarecum am devenit mai sigură căci aproape îmi pierdusem din sobritatea pe care vroiam să o arăt.

Cine ştie din ce motive s-a reactivat tocmai grupul de celule nervose care a păstrat această amintire?



L-am revăzut ca după o absenţă îndelungată: tăcea, nu se mişca, părea înţepenit, era o linişte care mă umilea.
Am evitat...Sau am fugit.
Dacă aş fi ştiut ce se întâmplă, dacă ar fi fost într-adevăr o simplă oboseală nu mi-ar fi păsat, dar starea îmi dădea un acut sentiment de inferioritate şi vroiam să mă desprind de el sau măcar să îl ascund.
Cuvintele însă nu aveau nici un sens, vorbeam pentru a înfrange o curioasă nostalgie apărută din senin.
Uman sau inuman? Corect sau incorect? Crimă sau ajutor? Oricum o făcusem acum ceva timp.
Atât.Restul sunt doar detalii .