Să nu-şi imagineze că dacă a îngăduit orori în interiorul meu se va ridica vreodată la înăltimea marilor criminali ai sufletului.Am făcut rău că l-am apropiat chiar şi cu gândul de aceşti oameni. Nu! Deşi a comis crime uriaşe, va rămâne un meschin.Niciodată nu va fi altceva decât asasinul care a sugrumat pe timp de noapte, omul care mi-a îmbătat sufletul nu cu glorie, ci cu alcool.Indivizilor de teapa lui măreţia de a se apropia de sufletul meu le este refuzată pe toată linia, până şi în infamie.
Fuga până la capătul Pământului este nimic în comparaţie cu ceea ce pot face EU! Îl ucid înainte de a intra: iată-i întreg destinul!
Dar va fi oare judecat mai îngăduitor? Deloc. Dispreţul nu îmblânzeşte furia, va rămâne ridicol.Atâta tot.
Marilor gânditori le place să biciuiască pe marii despoţi şi câteodată chiar îi fac ceva mai mari, spre a părea demni de furia lor.
Dar ce ar putea face inima cu un asemenea personaj? Iată-mă atingând, chiar şi pe un plan secund, miezul existenţei mele şi, ca întodeauna, gândul mi se întoarce înapoi, la vremea inocenţei pierudute, când am săvârşit prima infamie...
Titlul acestui post este cât se poate de nimerit, iar eu sunt cât se poate de NEironică.
