Ce îi mai rămânea de făcut? Să
lupte!...
Cu ea însăşi, pentru ea, bazându-se pe
forţele proprii. Nimeni
nu ar fi putut să o ajute, nu dorea ca oamenii să o compătimească. Nu poţi compătimi pe cineva dacă nu
ştii ce simte cu adevărat. Nu poţi
ştii ce simte cu adevărat dacă nu eşti ea.
Numai ea se putea compatimi pe sine şi
era ultimul lucru pe care şi-l dorea. Să-şi
plângă de milă? Nu mai avea nimic de arătat, de fapt,
toate resursele ei erau epuizate.
Şi dacă ar fi avut, ce? Ar fi putut să
şi cumpere fericirea? Nu îşi mai amintea nici că ar
fi putut să parieze cândva pe întreaga sa fiinţă.
Că nu există loc îndeajuns încât
să încapă şi un final.
Cu siguranţă s-a lăsat bătuta în faţa
uitării, a uitat să mai lupte sau pentru ea lupta
a fost prea banală ca să fie purtată...
E plină de trecut.
E plină de trecut.