Până în străfundurile plămânilor, un drog ce mă ţine într-o stare de demenţie-vis, de reverie, de nevroză, de spaimă,de teamă,de frică, că am să te pierd, şi nu te-am iubit destul!.
vreau să simt când bate vântul , că-mi ia cu el,lacrimile ce nu-şi au rostul..
ce ştii tu despre iubire? ce ştii tu despre sufletul meu? În nopţile astea reci, ai ştiut tu vreodată ,cât m-am săturat să iubesc? nu poţi minţi omeneşte , nu există cuvinte şi nici limite ,nici dealurile,nici munţii şi nici copacii reci nu mă mai pot înţelege..nu m-am temut niciodată de nimic, n-am să mă tem acum de nişte sentimente. mi-e frică de amintiri ,căci revarsă în mine infine emoţii,mă învăluie şi mă transformă într-o .. nesătulă de lacrimi.
e posibil peste ani să scriu iar, fără ca măcar să conştientizez că în altă viaţă am făcut asta? O să am aceaşi inimă?
noi suntem nişte oameni fără nimic,în nimic,de nimic,nu ştim mai nimic. ce ştim noi? câteva cuvinte, câteva vorbe,câteva chipuri, câteva norme.. dar absolutul ce este? dar ce se întâmplă cu timpul? ce se întâmplă cu noi? ...viaţa, o îndoielnică plimbare în conştiinţa trecută peste gândirile umane, viaţa de necuprins. viaţa o iluzie. viaţa un delir. viaţa un dar. viaţa cu ce semnificaţie? Dar ştii tu oare că sufletul meu e o mare de rechini? Ştii tu oare că ucide ca cel mai mare criminal şi că îşi şterge amprentele cu atâta grijă încât nu este prins…?
În momente ca astea nu ştiu cine sunt şi ce vreau...
VREAU UN VIITOR.
